După aproape un secol, o pasăre foarte rară a fost văzută din nou în România. Povestea zăganului dacic

După 83 de ani, un zăgan survolează din nou România. Zăganul (Gypaetus barbatus) este una dintre cele patru specii de vulturi care au cuibărit cândva şi la noi în ţară, dar care nu a mai fost văzut din 1933, informează Societatea Ornitologică Română.

• Un fenomen meteo bizar ar putea explica de ce fabricile declanșează ninsori
• Ce au descoperit cercetătorii după ce i-au învățat pe șobolani să conducă?

Pasărea care se află acum pe teritoriul României se numeşte Adonis si este una dintre păsările care era menită să contribuie la refacerea populaţiei de zăgani din Franţa. În cadrul unui proiect European – LIFE GYPCONNECT – pasărea a fost eliberată în Masivul Central Francez, din 2014, dar nu a rămas acolo. A plecat din Franţa şi a hoinărit prin mai multe ţări. Traseul ei este urmărit cu ajutorul unui emiţător satelitar şi a indicat zboruri prin Danemarca, Slovacia, Belarus, Polonia, Ucraina şi acum România.

În România, ultima semnalare documentată a zăganului datează din secolul trecut, adică din anul 1933. Atunci era vorba despre unul dintre ultimii zăgani care mai cuibărea în România, în Carpaţii Meridionali.

Vulturul bărbos

Zăganul (cuvântul este moştenit din limba dacilor), mai este cunoscut şi sub denumirea de vultur bărbos. Este o pasăre de pradă diurnă caracteristică zonelor muntoase şi este prezent în mod obişnuit la altitudini cuprinse între 500-4000 m, dar a fost întâlnit şi la 7500 m altitudine în Himalaya.

Lungimea corpului este de 105-125 cm şi greutatea este cuprinsă între 4500-7800 g (media 6210 g). Femela este puţin mai mare decât masculul. Anvergura aripilor este cuprinsă între 235-275 cm. Adulţii au înfăţişare similară.

Este o pasăre maiestuoasă, cu un penaj ce îmbină portocaliul ruginiu cu negrul într-o combinaţie inegalabilă. Este unul dintre cei mai mari vulturi din lume. Atinge penajul de adult după cinci ani. Păsările tinere au o culoare închisă. Se hrăneşte la fel ca majoritatea vulturilor cu hoituri, însă ca particularitate, se hrăneşte în proporţie mare cu măduva oaselor acestora. Aruncă oasele de la înălţime pe stânci, pentru a le sparge, apoi le înghite.